E 5 dimineata. 7 septembrie 2013. M-am trezit de 15 minute si ma uit in tavan. N-am nici cea mai mica dorinta sa ma dau jos din pat. Am dormit doar cateva ore si m-am intors de pe o parte pe alta intrebandu-ma de zeci de ori: ce sens are sa fac asta? Intr-o ora, voi fi afara, in frig, alergand alaturi de alti 20 de nebuni, cel mai greu dublumaraton din lume. Sunt 84km alergati pe Transfagarasan, cu primii 24 de km doar de urcare. In total doar diferenta de nivel pe urcare depaseste 3000m. Si asta nu e tot. Pentru ca traseul se termina sus la Cetatea Poienari. Dupa 84km, mai trebuie urcate inca aproape 1500 de scari.
Cu cateva zile inainte am vrut sa anunt organizatorii ca nu ma mai duc. De frica si de rusine ca n-o sa termin. A fost o saptamana groaznica. Dar sa recapitulam si sa o luam cu inceputul.
Am auzit de Transmaraton de anul trecut de la prima editie si mi-a zis ca anul acesta trebuie neaparat sa particip. Prin martie, pentru ca pagina Succes Dublu a depasit 20000 de likeuri am urcat si am coborat 20.000 de scari. Apoi, am facut 2 saptamani de pauza din cauza unei tendinite la genunchiul drept.
Imediat cum m-am facut bine, m-am provocat sa alerg 1000km pana la ziua mea, pe 6 iulie. Practic, erau 1000km alergati in 111 zile. In aceeasi perioada am alergat un Maraton si un Semimaraton. Am terminat provocarea celor 1000 de km cu un maraton montan la Cozia Mountain Run (video) care m-a stors de energie. Mi-am sarbatorit ziua de nastere cu febra musculara groaznica.
Apoi, am zis ca o sa iau o pauza scurta de o saptamana fara alergat. Dupa ce alergasem aproape zilnic cate 15-16km, organismul meu avea nevoie de refacere. Transmaratonul urma sa fie peste abia doua luni. Aveam timp sa ma pregatesc pentru el…
Ei bine…pauza mea s-a prelungit. Din motive diverse si din cauza multor scuze am iesit din ce in ce mai rar sa alerg. Parca evitam sa imi bag adidasii in picioare. Cu fiecare saptamana care trecea fara sa alerg deveneam mai panicat pentru ca stiam ca o sa fiu nepregatit pentru un dublumaraton. Si cu toate astea, continuam sa stau. Ca sa n-o mai lungesc, in dimineata in care trebuia sa alerg 84km….aveam in picioare in ultimile doua luni de pregatire sub 50km alergati in total.
Iar ultima alergare o facusem cu aproape o luna in urma, o alergare de 5km.
Ca sa rezum, ma simteam foarte departe de forma minima necesara pe care ar fi trebuit sa o am pentru a termina macar un maraton. Nu doua, unul dupa altul.
Cu cateva zile inainte, am inceput sa ma agit, oscilam intre a renunta sa ma mai duc ca sa nu ma fac de ras si sa ma duc, sa iau startul, sa alerg cativa km si apoi sa fac cu mana unei masini, sa ma urc si sa ma duc direct acasa.
Apoi m-am enervat. M-am enervat pe mine. M-am enervat pe mine pentru ca am inceput din nou sa gandesc asa.
Mi-am adus aminte de cate ori am renuntat in viata prea usor. Am renuntat pentru ca circumstantele nu erau favorabile. Am renuntat pentru ca ma simteam criticat. Am renuntat pentru ca lucrurile nu se intamplau usor si repede. Am renuntat la oameni, la oportunitati, la proiecte incepute, la relatii, la joburi.
Cineva spunea ca viata este un sirag de esecuri presarat din cand in cand cu mici succese.
In mirajul internetului am ajuns sa nu mai fiu sincer cu mine insumi. Am vrut mereu sa afisez partile bune, partile frumoase, poze zambitoare si fericite. Cand, de fapt, poate pentru un mic succes exista luni intregi de dezamagiri. Sunt luni punctate de nerealizari si frustrari.
Alergatul m-a invatat sa nu mai renunt usor. M-a invatat sa suport durerea si disconfortul. Altii poate au chestia asta in sange. Eu nu. Sunt un hedonist. Iubesc placerea si evit cat de mult se poate durerea. Am inceput sa alerg maratoane ca sa imi obisnuiesc creierul sa nu se mai dea batut cand lucrurile nu sunt roz.
Cand ma uit in oglinda am mai multe cicatrici decat as vrea sa recunosc. Mai multe infrangeri decat as fi dispus sa povestesc cuiva.
Mi-am dat seama ca de cand am inceput sa alerg nu mai sunt omul ala. Am invatat sa am rabdare. Am invatat sa suport ce nu-mi convine pe moment ca sa imi ating obiectivul. Alergatul nu e un antrenament fizic. Alergatul e un antrenament mental. Imi ajuta creierul sa se descurce atunci cand sunt zeci de motive pentru care sa renunt.
M-am enervat si m-am hotarat sa termin de alergat Transmaratonul, indiferent cat imi ia, indiferent cat doare, indiferent cat de obosit ma simt.
Cu cateva zile inainte am stat de vorba cu cativa oameni care alergasera distante mai lungi decat mine. Am incercat sa-mi fac un plan pentru ziua cursei. Chiar si pe drum, cautam pe net: “cum sa alergi un ultramaraton daca nu te-ai antrenat”. Nu faceti ca mine.
Iulian Novac m-a ajutat cu o strategie pe care am urmat-o si care pana la urma a dat rezultate. Multumesc, nebunule.
Planul era simplu. Aveam 24km de urcare si 60 de km de coborare (teoretic) plus aproape 1500 de scari de urcat la final.
Mi-am impartit cursa mental in trei bucati. Mi-am zis ca prima treime trebuie sa o parcurg fara sa simt deloc ca sunt obosit, indiferent ca raman ultimul concurent. A doua treime urma sa alerg si sa simt ca incep sa depun efort. Ultima treime va fi cea mai grea si o voi parcurge cu mintea si sufletul, daca picioarele nu mai vor.
Mi-am pregatit trei litri de isotonic (folosesc Isostar), un sandvis, vreo 6 batoane energizante, am luat doua pastile de magneziu ca sa nu am crampe, mi-am facut nevoile si am iesit pe usa.
Primii 24 de km de urcare pana la Balea Lac i-am parcurs mergand. Din cand in cand, pe usoare bucati de plat treceam pe jogging. Calculul era simplu. Daca merg, fac in jur de 6-7km pe ora. Daca merg toata urcarea, ajung la Balea Lac dupa aproape 4 ore. Imi raman apoi 7 ore si jumatate ca sa termin restul de 60km la coborare si inca o jumatate de ora sa urc scarile de la Poienari. In felul asta, am sanse sa termin in fix 12 ore, cat era timpul limita pus de organizatori.
A fost mai bine decat ma asteptam. I-am lasat pe ceilalti la start la 6 dimineata sa plece ca din pusca. Am ramas la coada, m-am abtinut sa o iau si eu la fuga si m-am tinut de plan. Pana in varf, ia-o usor! Dupa 3 ore si 40 de minute, cu 20 de minute mai devreme decat calculele mele, traversam tunelul de la Balea Lac spre partea sudica a Transfagarasanului.
Tocmai se ridicase soarele, si incantat de senzatii, n-am ratat ocazia sa fac o vizita la WC-ul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania. Unde am pierdut 5-10 minute. Cand am iesit, doi participanti care erau cam cu 500m in spatele meu inainte…acum erau departe la peste 1km inaintea mea.
Am inceput sa alerg pe coborare, atent mereu la ceas, la senzatiile din genunchi, la respiratie, la pozitia de alergare. N-o lua prea tare, o sa regreti mai tarziu!. Stai la ritmul pe care l-ai calculat si o sa ajungi in timp util fara crampe, fara dureri. !
De unde. Am alergat sa ii prind din urma pe baieti, i-am depasit, ba chiar la cascada Capra m-am oprit sa cumpar niste covrigi sarati, ca muream de pofta. Domnul de la taraba mi-a urat “picioare tari”, fusese alergator si el la viata lui, am luat-o iar la fuga. Tot asa, kilometru dupa kilometru.
Au trecut aproape 40 de km, am cateva crampe, nu foarte grav, ma simt excelent.
Dar ce-i asta?
Urmeaza o panta. Cand a aparut? Parca trebuia sa fie doar coborare…
Am mers pe Transfagarasan de zeci de ori din copilarie pana acum. Cu cortul, cu rulota. Niciodata n-am fost atent la coborari si urcari. Niciodata n-am stiut ca sunt atatea zone de urcat …atunci cand cobori spre Vidraru.
Ei bine…cu prima panta a venit si prima intepatura in spatele genunchiului stang. Si cu intepatura asta a cazut si moralul meu.
40 de km alergati ok, si acum trebuie sa alerg inca 44, cu dureri de genunchi si urcat de pante?
De aici pana la final a fost un chin neintrerupt.
Cineva ma intreba daca nu m-am plictisit cand am alergat atat. La ce m-am gandit toata ziua singur fiind. Stai sa-ti zic.
In primul si in primul rand am rezolvat probleme de matematica. La fiecare borna kilometrica ma uitam sa ma asigur ca intr-adevar am mai lasat un km in urma. Apoi calculam cat mai am. Apoi ma uitam la ceas sa vad cat timp mi-a mai ramas. Apoi imparteam orele in minute si secunde. Apoi imparteam la numarul de kilometri ramasi. Asa vedeam cu ce viteza ar trebui sa alerg ca sa ajung la final in timpul pe care il stabilisem de 12 ore. La fiecare borna kilometrica, reluam problemele de matematica.
Pare ciudat, dar o impartire simpla putea sa imi ia 10 minute. Transpirat, incruntat, cu dureri in genunchi si in coapse, ma chinuiam sa impart kilometri la minute. Mi se parea ca nu imi iese. O luam de la capat. M-am oprit de cateva ori si am gesticulat in aer. Am trait pe pielea mea cat de greu este sa-ti pastrezi mintea limpede cand corpul sufera.
In al doilea rand, ma gandeam la mancare. Multa mancare. Si plaja. Si apa. Si corpuri bronzate. Si…ma opresc.
Apoi, in al treilea rand, ma gandeam la esecuri. Alergatul e cea mai masochista forma de introspectie. In cea mai mare parte a timpului unei zile reusim sa ne ascundem de noi insine. Cei mai multi oameni se tem sa ramana singuri cu ei insisi intr-o incapere unde pot fi doar ei si gandurile lor. Pentru ca mintea poate fi cel mai crunt inchizitor. De ce nu ai facut aia, asa cum ti-ai propus? De ce ai promis ailalta si nu te-ai tinut de cuvant? Iti aduci aminte de situatia aia in care te-ai dat batut? Iti aduci aminte de oamenii aia care te-au respins? Iti aduci aminte de prostiile alea pe care le-ai debitat? Dar de greselile alea pe care le-ai facut? Sa alergi ultramaratoane e ca si cum ai sta fata in fata cu propria constiinta. Nu poti scapa de intrebarile acestea. In restul timpului ne ascundem. Punem muzica, dam drumul la Tv, intram pe facebook, ne tinem mereu ocupati cu ceva care sa ne impiedice sa ramanem singuri si descoperiti.
In al patrulea rand, ma certam cu partea din mine care dorea sa renunte. Dupa km 50, durerea si crampele devenisera o normalitate. Imi trecuse de mult gandul ca voi scapa de ele pana la final. Creierul imi prezenta pe tava zeci de motive pentru care sa ma opresc, ambalate frumos in scuze plauzibile. Foarte putine sa mai continui. Mai putine decat poti numara pe degetele de la o mana. In acele momente, orice mic lucru de care te poti agata, sa te tina in continuare sa alergi este ca un ajutor divin.
De la km 55-56, Robert, unul din voluntarii care ne-au sustinut cu apa si hrana pe traseu, pe bicicleta, a ramas langa mine pana la final. Spun foarte umil, daca n-ar fi fost acolo, nu as fi terminat. Am stat de vorba, cand am mers, a mers pe jos pe langa bicicleta, cand am avut nevoie de apa a fost instant, cand venea o coborare tragea de mine sa alerg. Ii sunt recunoscator si mi-ar placea sa ii intorc ajutorul la alta cursa. De asemenea, de doua ori, in momentele cand eram rupt si doream doar sa ma opresc si sa stau cu picioarele in sus ca sa imi mai treaca din crampe, o masina de suport a trecut pe langa mine, s-a oprit si unul din voluntari mi-a facut un masaj care m-a pus iar pe…roate.
Finalul a fost agonizant. Nu mai aveam chef de vorba, nu aveam chef decat sa vad urmatoarea borna kilometrica. Am ajuns la Poienari cu 30 de minute inainte de finalul celor 12 ore, exact cum calculasem cu o zi inainte. Habar n-am cum am urcat scarile alea. Le-am urcat in 21 de minute, am strabatut la pas cetatea lui Vlad Tepes, am primit medalia de finisher, am baut o bere rece imediat si am facut poze.
Final: 84km plus aproape 1500 scari in 11ore si 51 minute.
Cum am coborat scarile de la Poienari, ma astepta inca un masaj ca la carte. Georgiana de la MaxRelax cu ale ei degete de fier ma astepta ca pe painea calda. Cel mai bun masaj din viata mea. Ca urmare, dupa doua zile, puteam sa alerg si nu mai aveam deloc febra musculara.
Care sunt concluziile?
1. Am mai bifat un obiectiv de pe lista de provocari imposibile
2. Am strans peste 2000 Ron pentru copii si oameni bolnavi pentru Hospice, din donatii. (doi donatori au acoperit singur 75% din suma, multumesc Lorand si Alex )
Daca doriti sa sprijiniti efortul meu, mai puteti face donatii pe pagina mea, in contul Hospice, direct la acest LINK
3. Am intalnit oameni extraordinari. Paul Dicu, Tica Darie, Andrei Gligor, Vlad Lutic (felicitari), Robert Hajnal, Florin Nastase si restul participantilor.
4. Castigatorul Dublu Maratonului, Florin Nastase, care a terminat cu 4 ore inaintea mea, a venit a doua zi si mi-a zis ca a inceput sa-mi citeasca articolele inca de acum doi ani. Mi-a lasat un nod in gat. thx, man.
5. Am participat la cel mai bine organizat eveniment de alergare din Romania, pana acum. Felicitari Gabi Solomon si Andrei Rosu. Nu am nimic de reprosat.
6. Poti alerga un Ultramaraton si daca nu te-ai antrenat. Trebuie doar sa fii teribil de incapatanat si sa nu renunti.
Au mai scris despre Transmaraton: