Prin iunie 2012, pagina de facebook Succes Dublu depasea 15.000 de likeuri.
Pentru a sarbatori, am alergat 15km si am facut un clip pe care il poti vedea aici.
Apoi, intrebarea urmatoare a venit natural: ce o sa faci la 20.000?
In gluma, am zis: trebuie sa fac ceva mai greu: Cand ajungem la 20.000 de likeuri o sa urc si o sa cobor 20.000 de scari.
Am trecut asta si in lista de provocari imposibile.
Timpul a trecut si nu m-am mai gandit la provocarea asta.
Pana acum doua luni si putin cand cineva mi-a atras atentia ca mai avem putin pana la 20.000.
Pe timp de iarna nu am facut cine stie ce alergari sau antrenamente., dar am zis ca ma descurc eu cumva la momentul potrivit.
La inceputul lui februarie am facut cateva alergari usoare si am inceput sa caut scari pe care sa le urc.
In Pitesti, langa liceul la care am invatat sunt o serie de trepte, vreo 100 la numar pe care le-am urcat de 4-5 ori. M-am panicat.
Dupa 5 urcari eram rupt si imi tremurau picioarele.
Mai am o luna maxim si dupa 1000 de scari simt ca imi dau rasuflarea.
Aici ar urma momentul in care sa iti spun cum mi-am luat inima in dinti, mi-am suflecat manecile si am pornit la treaba, antrenandu-ma in fiecare zi si obisnuindu-ma cu urcatul de scari.
Nu e cazul. De la prima incercare pana la ziua in care le-am urcat nu am mai urcat scari aproape deloc.
Am facut cateva alergari si cam atat.
Am filmat impreuna cu Silviu niste clipuri de teasing, ca sa nu uit de ce mi-am propus, vedeti mai jos.
Acum doua saptamani, intr-o miercuri, am anuntat ca in sambata urmatoare o sa incerc sa urc scarile.
Vineri seara am facut o alergare de 5-6 km in care m-au apucat niste crampe abdominale groaznice.
Asa ca am scris pe facebook ca voi amana incercarea pentru miercurea urmatoare pentru ca nu ma simteam pregatit.
In realitate, mi-era frica de imi venea sa fac pe mine. Mi-era teama de durere, de crampe, de tremurat de picioare, teama de rusine si ma gandeam ce idiot am fost sa zic ca fac tampenia asta fara sa ma gandesc ce presupune si la ce ma inham.
De sambata pana miercurea trecuta am fost morocanos, irascibil si pus pe cearta.
Aveam certuri si discutii interminabile cu mine insumi:
– Te vei face de ras, cine te-a pus sa te bagi la asa ceva?
– Nu esti pregatit, n-ai urcat mai mult de 2000 de scari niciodata.
– O sa mori acolo, o sa te tarasti in patru labe pana termini.
– N-o sa termini niciodata 20.000 de scari
– O sa te accidentezi.
– De ce nu te-ai antrenat si ai lasat pe ultima luna?
– Ai crezut ca daca ai alergat un maraton esti smecher, nu?
Cu fiecare zi care ma apropiam de ziua in care trebuia sa urc scarile astea eram tot mai furios pe mine insumi.
Nu stiu cum esti tu dar pe mine furia ma motiveaza incredibil de mult. Furia e o forta exploziva.
Cei mai multi oameni nu pot sa-si gestioneze furia si atunci cand se declanseaza matura tot in cale.
In liceu ma enervam foarte des si foarte repede.
Lasam furia sa se reverse si de obicei spargeam lucruri in jurul meu pana cand mi-am dat seama cat de penibil e sa vezi un om furios si fara discernamant care tipa si sparge si loveste lucruri.
Asa ca m-am hotarat ca pe cat posibil, sa imi canalizez furia spre lucruri constructive sau care sa aiba consecinte pozitive.
Spre exemplu, am inceput sa sap. La propriu. In spatele casei aveam un loc fara nici o intrebuintare casnica.
Cum ma enervam, fugeam acolo, luam o cazma, si sapam o groapa.
Toata furia mea se aduna in sapatul ala.
Simteam ca as putea sapa pana ies pe partea cealalata a globului, direct la americani.
Pentru ca groapa se tot marea, la un moment dat, am sapat atat de mult incat a aparut o mica piscina in care vara ne racoream. Si cand te gandesti ca totul a pornit de la accesele mele de furie….
Apoi, momentele cand eram furios le gestionam prin munca.
Ma aruncam 2-3 zile intr-o activitate obositoare care sa ma sleiasca pur si simplu de energie.
Dupa ce imi trecea furia, vedeam ca am si avut niste rezultate pe care altfel le-as fi produs in 2-3 saptamani.
Anul trecut am inceput sa alerg tot ca sa ma eliberez de furie.
Preferam sa ies sa alerg pana la epuizare decat sa ma cert, sa tip sau sa dau cu pumnul.
Era forma mea de eliberare a unei cantitati de energie care se tot adunase, ca intr-o oala sub presiune.
Calculul era simplu.
Erau 100 de scari.
O tura urcare-coborare a vea 200 de scari.
Daca faceam 100 de ture complete adunam 20.000 de scari.
Apoi, am zis sa fac un calcul pe harta.
O tura completa avea 210m.
100 de ture = 21km.
Un semi-maraton pe scari.
Ups.
Mi-a cazut putin fata.
Apoi am zis: Ok, fie ce-o fi. Incep turele astea si nu plec acasa pana nu termin 100 de ture.
Nu plec acasa daca ma dor picioarele.
Nu plec acasa daca mi-e foame.
Nu plec acasa daca imi tremura genunchii.
Nu plec acasa daca nu mai pot sa alerg.
Nu plec acasa daca sunt obosit.
Nu plec acasa daca am crampe abdominale.
Nu plec acasa nici daca dureaza o zi intreaga si se plictisesc oamenii astia de filmat.
Rezultatul final:
– 20.000 scari urcate si coborate in 4 ore.
– 3 banane + doua batoane energizante
– 1,5 l de apa.
Mi-ar placea sa spun ca rezultatul este datorat motivatiei extraordinare si planului minutios pus la punct din timp.
Din pacate nu este asa.
Ma bucur ca am facut provocarea asta si ca m-am tinut de ea pentru ca cei 20.000 de oameni de pe pagina de facebook meritau efortul asta din partea mea.
Dar rezultatul este datorat furiei fata de mine insumi.
Mi-a venit sa renunt de 5-6 ori si sa ma duc acasa.
Au fost doua lucruri care m-au facut sa continui: Muzica pentru alergat si faptul ca imi repetam mereu in cap: NU PLEC ACASA PANA NU TERMIN.
In unele situatii nu ai nevoie de motivatie. Doar faci ceea ce ti-ai propus sa faci, chiar daca nu-ti place.
===============================================================
Iata mai jos si cateva poze de miercurea trecuta.
